Cuvinte adunate ghemotoc pe colțul gurii. Cuvinte ordonate de gânduri risipite în biblioteca amintirilor. Dezlănțuite, amintirile se înghesuie una câte una să-și ocupe locul, pe rândul din față. Creionul ascuțit e pregătit, să le acomodeze. În ordinea unei pagini liniate, cu răbdare și’nțelegere. Cuvinte ce se joacă de-a scrisul…
Fereastră către copilărie. Amintiri transparente, stăpâne pe prezentul inconfundabil. Aici și acum, locuiesc într-un…parcă era ieri!? Îmi tulbură liniștea și pacea interioară, transmițând mesaje. Atât de clar și răspicat!!! Pasaje scurte se derulează. Dese, ca o pădure verde, fără uscături. Aceleași. Cu o viteză greu de învins. Obosite și amețite de explicații, una câte una își desfășoară imaginea holografică, dansând valsul inimii. Nostalgia trecutului de-un acasă îmi frământă existența celuilalt acasă. *** Făceam parte din generația copiilor disciplinați și ascultători. Supuși regulilor familiei și ai educației școlare. Când timpul trecea cu rost și fără grabă. Epoca fără „yoga meditation” sau „laughter therapy”. Copilăria fericită a jocurilor inventate și a cretelor pe asfalt desenând șotroane, cu maidane pline de copii de toate vârstele, cățăratul pe garduri din spirit de aventură și fără nici o teamă. Copilăria prieteniilor sincere, fără interese ascunse, de durată lungă. Legături puternice și relații veșnice. Primejdia vine de obicei neanunțată, fără reguli de bună ziua. Salutul ei din umbră l-am primit în salturi. Unele ascunse în amintiri, pierdute. Inevitabile și caracteristice unei vârste fragede. Momente marcante ale trecutului. Eu, fată cu educație și bine crescută, răspundeam politicos doar persoanelor fizice. Cu cât persoana era mai în vârstă, cu atât „sar’mâna” se manifesta din plin. Aveam la bază cea mai populară educație. A respectului. Singura de altfel. Scriitorul „Manualului de educație spirituală” nu se născuse. Încă. Fiecare context al pericolului, lua forme diferite și lăsa mesaje. În umbră. Inocența specifică vârstei nu se putea plia mesajelor. Glasul îngerilor păzitori era însă foarte prezent. În șoapte și cuvinte frânte. Evoluția mea, vegheată de sub-conștient urca trepte ale cunoașterii cu fiecare experiență. Pericolele mă testau în anumite circumstanțe ale vieții. Eram ocrotita familiei, dar nu știam. Nu de persoane fizice. *** Cam prin clasa a treia, am primit un dulap în cădere liberă, fix peste mine. Dulap cu de toate pe care, din imprudență copilarească mă urcasem să iau ceva din el. Nevinovatul dulap și-a pierdut echilibrul o dată cu mine. Lui îi lipseau instrucțiunile de folosință pentru copiii nechibzuiți, iar mie-mi făcea curte un curaj de aventură oarbă. M-am agățat de ușile dulapului în baza unei încrederi la fel de știrbe. Artileria grea curgea din dulap, una câte una. Un pahar, o pungă cu zahăr… Și ca să nu uit „tzunami” ul ce l-am declanșat, o mașină de tocat carne mi-a zis un „hello” printre dinți, de ciudă că nu mi-a nimerit tâmpla. Fustița plisată din mătase, cu veselia trandafirilor galbeni ce au devenit portocalii de la uleiul din sticlă, am plâns-o mai mult decât juliturile coatelor. Zgomotul spart în cascade de țipetele unei copile neastâmpărate, a adunat la ușa mamei cel puțin jumate din vecini. Aglomerație mare, ca la alimentara din colț când se descarcă marfă. Nu am „spart” nimic din nici o parte a capului, genunchii dureau dar rotula se învârtea ca și înainte, sânge nu curgea de pe niciunde. Curgeau doar niște cuvinte sparte…ale mamei. Morală fără precedent. *** Pățania cocoțatului pe pat. Un moment jalnic pentru toți membrii familiei. Aveam câteva luni, alea în care bebelușul face primele încercări cu ridicatul pe propriile picioare. Orientarea către aventură mă preocupa de mică. Și a adus cu ea ceva consecințe la pachet. Pătuțul depășea înălțimea orcărui bebeluș. Dar, l-am dovedit…yeeeei. Căderea în picaj pe câmpia cu flori din covorul persan, mi-a făcut un cucui-cadou…nu departe de moalele capului. Procese de conștiință și lacrimi cât boabele de strugure, au mustrat memoria mamei mulți ani la rând. Pediatrul era înscris cu litere majuscule pe lista prietenilor apropiați. Îl iubeam! Bomboanele din buzunarul halatului alb, îndulceau cu spor lichidul injectabil din seringa asistentei care îmi facea tot felul de „bezele” și de lugulugu înainte de înțepătură. *** Umplerea sifoanelor, sarcina detestată, urâtă de… „je”. Patru sticle de sifon (două pe fiecare mână) îmi lăsau semne adânci în palmă, mai ales după ce le umplea tanti-sifonăreasa. Auzisem tot felul de povești, cu sifoane explodate în mâinile lui „x” și „y”. În mintea mea, trebuia să fie doar niște povești inventate. Sau, ceea ce vroiam să cred. Deși îmi era frică, umplerea sifoanelor era una dintre atribuțiile mele. Frica nu intra în propoziție si se lupta cu norocul. Până la ziua cu pricina. Eram ultima persoană din rândul prelungit dincolo de ușa sifonăriei. Parfumul florilor de tei îmi gâdila atenția, plăcut, nevinovat. Îhmmm…copilărie cu imaginație neștirbită. Un „buuuum” și geamuri țăndări. La fel și visul ce-l visam…cu ochi deschiși și miros de flori de tei. Din ultima persoană de la coadă, avansasem la prima care urma să intre în sifonărie. Sticlă spartă și feerie cu un tei înflorit. Goana și frica, în complicitate. Nu, eu nu am pățit nimic, m-am ales doar cu o spaimă. Motiv plauzibil să refuz una dintre cele mai nedorite sarcini. M-am scos, nu mai eram eu responsabilă cu umplerea sifoanelor. Amarul experienței însă, îl gust în fiecare parfum de tei înflorit. *** Avea mama cuțite de bucătărie care nici o felie de pâine nu erau în stare să taie. Cu toate astea, mi-a căzut în mâna dreaptă cel care tăia bine…și sângele s-a pornit a curge „belșug” din degetul mare al mâinii stângi. Cicatricea eternă, este semnul că nu voi uita momentul în care m-am ascuns în garaj să nu fiu descoperită și pedepsită pentru că…gătitul florilor de salcâm nu era o joacă de copil. O dată am căzut din corcoduș, altă dată am fost mușcată de câinele vecinilor… …cum spunea mama, moartea trecea pe un drum paralel cu al meu! Orice copil trăiește, tremură și re-trăiește momente unice, de neuitat. Sau pe care vrea cu toata ființa lui să le lase cui aparțin. Trecutului. Au mai fost și alte năzbâtii, puse la cale sau involuntare. Cu timpul am învățat ceva despre mine. Ceva ce, deși o auzeam pe mama spunând la fiecare episod, eu nu puteam sintetiza : „Cristina, tu ești miracolul vieții” Doar cuvinte!? * Viața este un cadou neprețuit pe care eu l-am primit de mai multe ori. Poate pentru că, fac parte din planurile lui Dumnezeu!? Poate sunt într-o continuă misiune. Poate trebuie să… …trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima! Învăț să prețuiesc acest miracol la justa lui valoare. Mi-e dor de munte și de mare. |