Taina o înfricoșa, îi cădea pe tâmple în valuri de avalanșe, ca vorbele tăioase, mânioase, chemarea grădinii îi rostea numele. Frica de necunoscut îi îngrămădea broboane de transpirație înghețată până în buricul degetelor. Dar misterul…ah misterul nedezvăluit al locului o stârnea mocnit, provocănd-o la violarea spațiului nepermis. A sărit gardul și, sentimentul unei alte lumi într-un alt timp, i s-a așternut la picioare. Secretul grădinii din vecini îl sorbea ca pe o licoare afrodisiacă, dându-i o stare de beatitudine. Ar fi vrut să-l sară înapoi, de unde a venit. Dacă era descoperită, dacă urma să fie pedeapsită, dacă fapta ei aducea rușinea peste familie, dacă…? Trebuia să-și asume toate astea, cu sau fără explicații. Cale de întors ?…nu intra în frază!
Era singurul spectator, cu privirea nerăbdătoare în așteptarea unei regii puse în scenă chiar de ea. În culisele cortinei grele și neclintite, personajele își repetau rolurile cotidiene. O vibrație lăuntrică, o voce a destinului și șoapte șoptite aveau să schimbe o ralitate. „Apropie-te fată dragă sunt aici de veacuri și nimeni nu mă caută, eu te aștep”. Cu picioare goale și foarte hotărâte, se strecura în urma cuvintelor rostite dintr-un adânc ca un ecou: te-teeee, aștept-eeeeept…veacuri-uuuuri. O grădină invadată de buruieni împletite în iederi înverzite, ce dădeau culoare unor statui antice-surori cu imperiul roman-puse la margini de alei. Și toate aleile duceau spre piesa dominantă a Grădinii, un pavilion cu coloane epocale. Bătute în marmură, coloanele sculptau în imagini bine conservate, fiecare câte o poveste. Băncuțele pavilionului, deși construite în piatră, plângeau durere și milă…purtaseră povara timpului și vremii. Un mesteacăn vârstnic, își trimisese o rădăcină încărunțită să fie străjer la scara pavilionului. Un tremur de amintire firavă îi trezește emoții. Oftează suspine și acceptă provocarea unui contrast între timpuri neterminate. Mângâie, pipăie, o coloană-două, caută, privește în ochii statuilor și ascultă vorbe nerostite de pe buzele lor. S-a așezat pe o bancă și a intrat în poveste. În care poveste? Nu mai respiră, închide ochii și rămâne prezentă. Povestea ce se derula era a unui timp fără sfârșit, de pe la o mie opt sute și ceva. Fără de veste, parcă brusc, parcă etern, vibrația poveștii i-a redat dintr-o clipire magicul identității: rădăcina priponită în scara pavilionului era a mesteacănului sau era…a EI? Megafonul obosit arunca frânturi de octave hârjâite în liniștea casei stăpână pe grădină. O melodie scrisă într-un solfegiu perpetu adaptată unui peisaj dintr-un timp fără sfârșit. Un suflu delicat lipsit de miros, i se plimba obraznic prin plete…a deschis ochii să salute adierea ce-i gâdila fruntea…nici o frunză nu mișca…muzica se oprise…apariția primului personaj, a însuflețit grădina! |