Eu sunt cuvinte, tu ești o carte!
Partea a doua: „Te-am ales” Obrajii mi-i țineai în palme. Eram o perlă apărată și protejată de scoica mamă. Mi-ai spus : „fetița mea dragă”. Secundele au întrerupt cursul timpului. Caut cu încăpățânare timpul nostru. M-am risipit în lume ca să te culeg. Pierdut identitate… Scotocesc după acele clipe răvășite, în care umărul tău aduna una câte una lacrimi secate. Ți le încredințam, printre gene. Le transformai în mărgele și le puneai pe mână, într-un șirag sensibil. Apoi râdeam împreună, când le număram. Ocazii multe, în care mă protejai de tot ce îmi îngreuna evoluția. Ziua în care ți-am spus că m-am îndrăgostit, era ziua în care eram cei mai buni prieteni. Sigur n-ai uitat zilele noastre de prietenie! Cu un suflu delicat ai dat aripi fluturilor din stomac. I-ai învățat să zboare, în libertate. Și EU sunt liberă. … Mă văd (observ) la brațul tău, călcând pe covorul roșu…spre altar unde mă așteaptă celălalt, la fel de prețios mie. Te-ai evaporat în umbră. Și fluturii sunt liberi, și eu! Un obraz șterge o lacrimă de pe un altul. Veșnic. Perla e șlefuită și fără identitate. Pentru că scoica tată a scuturat nisipul la scoica mamă, și-apoi s-a închis. Pentru eternitate. Ai plecat înainte să-mi oferi umărul alinător pe care să risipesc amar și lacrimi. Unde erai când m-am îndrăgostit pentru prima oară? Am ales să pășesc spre altar cu tine în imaginar. Și umbra…s-a evaporat . Tu ești o stea iar eu, sunt cerul printre stele. … Să mă împaci și să mă aperi, să mă înveți cum să păcălesc provocările, să mă protejezi de orice furie nepoftită. Să îmi definești fericirea și să mă instruiești cum să înfrunt bărbații. Să îmi descrii viața în toate formele ei și împreună să găsim formula potrivită, neimpusă. Să-mi spui mereu pe nume „fetița mea dragă”, iar eu sa-ți spun simplu : „tată”. Eu sunt cuvinte, tu ești o carte. Știu că în viață nimic nu e întâmplător. Știu că viața te-a dovedit, din scurt. Nejust… iar eu sa-ți spun simplu „tată”…a rămas doar o simplă dorință…neîmplinită. Eram vulnerabilă când nu te cunoșteam, când încă nu aflasem cine sunt. Te-am împărțit cu viața și-am început să te cunosc, să-mi studiez conturul, să-mi descopăr „ornamentele”. Asemănarea mi-ai lăsat-o moștenire. Eu ordonez „maimuțele” din sertarul de la noptieră, tu calculai matematic disciplina. Eleganța rochiilor mele, se completează cu luciul pantofilor pe care îi luai la petreceri. Tu arbitrai meciuri (de fotbal) internaționale, eu azi urc pe scene. Desenul era talentul tău, eu am liricul în buricul degetelor. Condeiul e în slujba gândurilor mele despre tine. La trecut și prezent. Și totuși ceva „nu pușcă’’: urăsc țigările, încă de pe vremea când le ardeai degeaba, iar eu nu te cunoșteam la acea vreme!!! Ba te cunoșteam, dar nu știam că EȘTI TU. * După o zi de lopată, flori plantate și săpat la grădină, recuperăm pe canapea. Banda cinematografică derulează episodul X din „Game of Thrones”, sezonul Y. Adrenalina e la maxim. Scena are mult sânge și unul din personajele principale e în suferință. Și-o merită. Concentrație maximă, parcă ridicăm haltere, atenți să nu ne pice pe degetele de la picioare. E doar un clișeu! Simt miros de țigare. Nimeni din casă nu fumează. Ușile și ferestrele sunt închise, aerul condiționat e la program. Întreb soțul dacă simte mirosul de țigare. Zice că nu, poate că mi se pare. După câteva minute, mirosul se intensifică. Mai întreb o dată. Filmul e mai palpitant decât o întrebare la pătrat. Oare cin’ să fie!? …încep să mă obișnuiesc cu mirosul. E de-al serilor petrecute clișeic pe canapea. Vine tandru dintr-un trecut înstrăinat și se instalează comod, lângă mine. Oare să cumpăr o scrumieră!? Cuvinte pe cer, printre stele. TU EȘTI steaua mea pentru că, te-am ales! |