Două lumi și noi două.
Am trăit o vară autentică. Am învățat pe ce parte a farfuriei se pune furculița, câtă finețe se desfășoară și se simte la atingerea unui porțelan de Baccarat și, să spun politețuri în limba germană. Am observat și m-am descoperit în iubirea mea pentru albastru cobalt și ocean-verde de turcoaz. Am sfidat paradigme. Am aflat că timpul pune amprente, lasă urme, zdruncină temelii de viață. Valorile rămân valori și peste timpuri. M-am împrietenit cu noi două. În lumea mea. *** Destinul a pus ștampila peste Kriss și Daciana, fără să-i întrebe de bună ziua. Cochetau cu o iubire interzisă. Peste amândoi trecuseră etape ale vremii, capitole vesele sau de suferință. Parinții Dacianei nu ar fi fost niciodată în acord cu ea și dorințele ei. Să se mărite cu un neamț, un nazist cu acte!? Ce vorbă e aia!? Nici vorbă. Punct!!! Au vrut să fugă undeva prin lume, nici ei nu știau unde e această lume. Kriss a fost nevoit să se întoarcă la vatră, pierzănd inima…pe după colț…prin România. În derularea timpului, Daciana fiind destinată unui oarecare, și-a consumat o căsătorie pe lacrimi și multă suferință. Avea un băiat de 5 ani când a divorțat. Plecând în căutarea inimii pierdute, Kriss cunoștea un singur drum – spre conac. Părinții Dacianei, piedică in calea iubirii ei, muriseră la câteva luni unul după altul. Nu mai era nimeni care să-i construiască prezentul, în afară de ea. Se considera binecuvantată. Kriss nu se însurase, nu avea legământ și o iubise mereu. Destinul însoțit de „bună ziua” bătea la poarta ei. Două lumi, două destine. O iubire dospită încet și crescută din mici feliuțe ale unui întreg. Basmul împletit de nea Ștain a căpătat contur pe dalele aleilor pictând capitole. Basm scris pe paginile unei luni de vară de pe la o mie nouă sute șaptezeci și ceva. Vinovate : culorile și liricul grădinii misterioase. Autor și creator : un om al lumii contemporane, azvârlit și tăvălit prin evenimente ale mileniului. Vorbea despre iubirea lui Kriss și a Dacianei asemănând-o cu un cozonac pus la dospit pe un termen fără măsură. Pe Diana (Daciana) a plăcut-o dinainte s-o întâlnească. Era omul ce orchestra nume din alte nume. De basm. Berta era de la Roberta. Roberta deriva de la Norbert. Pe el îl chema Norbert Steinberg. *** Dacă aș picta-o aș folosi acuarele și ar ieși un curcubeu printre stele. Delicatețea mamei, stil și simplitate în gesturi – gene moștenite de la tata, privire blândă mânată de-o înțelepciune asemănătoare cu a bunicului. Mă întâmpina mereu dincolo de gard. Nu se încumeta să se cocoațe pe el. Uitam de luni, uitam de vineri, uitam dacă era marți sau 8 august. În fiecare zi era joi. Suplețea cu care noi două comunicam, echilibra cuprinsul prieteniei noastre. Eu copilăream în stil Ion Creangă, cu invențiile străzii gen «țară-țară vrem ostași». Berta crescuse cu profesor de pian de luni până vineri, tânjind la copilărie. Ne înțelegeam din priviri. Ghiceam gănduri, impresii, dorințe, fraze ce urmau. O expresie a sprâncenelor arcuite, a pleoapelor larg deschise, a unui zâmbet rozaliu … captau mătăsos atenția celeilalte. Fusesem suflete pereche, într-o altă viață. Misterul căutarilor mele în grădina visurilor, mă aștepta dincolo de gard în fiecare joi de luni, fiecare joi de miercuri. Joi de zi! Trăiam o vară autentică semnată : «BC – noi două» |