Din seria „ Dicționar de vacanțe ” se materializează ieșirea la mare.
Contactul meu cu marea : joaca iubirilor nehotărâte. Cheamă-mă, alungă-te. Mă îmbrâncea la mal cu un val ca să mă dea în grija altuia cerându-mă ‘napoi. O luptă neegală, dintre o ființă și o stare. Milioane de fire de nisip aplecate să asculte și să arbitreze. Dar cum? Ba alergau în urma valului buclucaș…când se poticneau în călcâie. Când, se odihneau plictisite de regula jocului. Aș fi vrut să mi-o însușesc. Nu se lăsa cumpărată, nici implorată. M-am pornit s-o strig pe nume. Strigarea mea purtată din val în dig, de la un țărm până în larg, se înmulțea la infinit în ecouri plimbate de aripile pescărușilor. Cel din urmă se izbea în pala vântului din adâncuri. Auzeam șoaptele adâncului, destinate să lege cuvinte încrucișate. Copiate din dicționarul de vacanțe și puse pe foaia de „examen la pasiuni”. * A doua limbă învățată a fost din vocabularul mării. Aveam un an spre doi. Am îmbunătățit limbajul vocabularului anul următor, a mai urmat încă unul, și încă muuulți. Apoi a devenit dicționarul vacanțelor preferate, dorite, iubite. Râvnite când nu ieșeau la drum de vacanțe. Cu trenul, dar cel mai adesea cu mașina. Plecarea din București, la ora trei dimineața. Dormitul pe bancheta din spate, fără centură că nu era la modă. Înaintea ieșirii la mare, erau multe alte nopți compromise. Gândul la cum mă va primii, ocupa locul somnului din nopțile calde de vară. I-a fost greu fără mine, sau ma budează c-am abandonat-o în cumpăna iernii!? Timp de popas – cât o felie de pită ștearsă cu gem. Mie-mi era foame de mare, frimiturile sunt bune doar la vrăbiuțe. Cum ar fi fost să-mi mut reședința acolo!? Viața începea la mal de vis. La Mangalia, Eforie sau Mamaia flăcările soarelui sunt stinse în același apus. Oricare răspundea cu aceeași poveste a castelelor de nisip spălate de clăbuci pufoși ieșiți din valuri. Aceeași spumă, lăsa cristale pe nisip în forme lirice. Salutam marea la răsărit, îi spuneam noapte bună când pescărușii țipau speriați apusului. Faleza era bulevardul dimineții. Seara mă plimbam pe aleea digului încrucișând cupluri de’ndrăgostiți. Imortalizam nunta cerului cu marea, din punctul zero până la crescendo. Erau mereu nedespărțite. Se oglindeau una în celălalt creeând gelozii peste soare și lună. Întoarcerea la București avea negreșit o modă: se umpleau bine toate buzunarele cu scoici și melci de mare, pielea colorată-n ciocolată, fire de nisip lipite pe papucii de plajă. Lăudăroșenii de vacanțe. Ajunsă acasă îmi educam toate simțurile să nu o uite. Îi căutam prezența în vise și-n șuierul scoicilor. Îi cântam în gând, cu ochii închiși o vedeam ca pe o poezie în mișcare Îi trimeteam vești de dor într-un plic nesigilat, în care-i spuneam să mă aștepte în cuvinte noi așternute pe foile dicționarului de vacanțe. Apoi o alungam de peste tot, ca o joacă de iubiri nehotărâte. Până la anu’. * Ați văzut vreodată cum se varsă Dunărea într-o mare furtunoasă? Eu da. Și am să vă duc fix în punctul ăla. Drumeția pe firul molcom al brațului Sf. Gheorghe, prima mea hoinăreală. A fost una din cele mai lungi bătute la picior gol. Aveam o vârstă îmbrăcată în straie adolescentine cu destinație romantică. Ghidul sfătos (știa el ce știa) ar fi putut să-mi scutească cele două ore de pelerinaj. M-ar fi însoțit prin scurtătura din sat direct la plajă. Două ore de tălpi prăjite pe arșița nisipului, versus un sfert de oră mărșăluită în fața ochilor căscați în semn de iscoadă : „ da’ tu a lu’ cine ești? ” Mă întrebase de căteva ori dacă sunt sigură că asta vreau. Mă bazam pe ce-mi promisese, că am să văd ce nu am mai văzut și nu voi mai vedea vreodată. Îmi ațâțase curiozitatea, mă intriga propunerea lui la cunoașterea și acceptarea unei noi provocări. Am acceptat. Mi-a revenit cu aceeași întrebare, în timp ce ieșeam pe poartă. Era unul din momentele în care alegeam să merg la extreme. Momentul ăla în care ieși cu capul înainte și porți ochelari de soare pe întuneric. Inima a gândit în locul creierului, și asta aveam s-o conștietizez la finalul geografic prin arșița Deltei. După prima jumătate de oră regretam deja necumpănirea cu care am ales drumul servit pe un cadru pitoresc. Recunosc, splendorile naturii ieșeau provocator în fața mea, ca o gură de aer proaspăt. Mă scoteau din orice stare, la intervale de oboseală. Mi-au scăpat ceva cuvinte sacre printre dinți. Frustrarea mi-o vărsam pe neinspirata și propria decizie. Insistențele lui erau de mult lasate în cerdacul casei de unde plecasem. L-am întrebat dacă mai putem lua scurtătura. Târziu. Rămăsese și aia pe undeva printr-un capăt de uliță. Câteva țugui de case urcau mai sus decât un deal, până când dealul le-a tâinuit. Stuf și sălcii, susur de apă curgătoare, limbă de foc și doi călători în bătătura vântului ce tulbură apele. Mă apropiam de punctul zero cu pași ghidați de un vuiet fluierat. Zgomot de valuri sparte. Pe o arșiță specifică lunii lui cuptor, ți-e greu să-ți imaginezi că marea e-n furtună și-n spume. În toată splendoarea lui, spectacolul jucat de Mama Natură, m-a făcut parte din acel întreg. Putea fi centrul Pământului, pornit din Marea Neagră. Ochii erau ca două obiective al unui aparat fotografic. Focusau. Retina, imprima aspecte in mișcare. Albumul amintirilor memorabile păstrează cea mai pasională luptă, semnată în memoria zilelor de vacanță. Dintre două ape. Buimăceala stârnea admirație. Mi-a trecut prin cap imaginea unui singur jucător în fața tablei de șah. Așteptam cu suflul tăiat mișcarea ce pune capăt jocului : șah mat. Furioasă și țâfnoasă lupta ca o razboinică în apele line și blânde ale brațului Sf. Gheorghe. Neprimitoare. Ridicase un zid de spumă între ea și copilul Dunării. Încuiase ușa. Pedeapsă că venise târziu acasă. Scotea clăbuci pe fiecare picătură în luptă. Lupta singură. Copilul – neclintit. Sfida vântul ațâțător de gâlceavă, sfida cerul și pământul, sfida albia în care își vărsa apele. Reușea să se strecoare printre valuri, nevăzut, neobservat. Natura se desfășura într-un spectacol fermecător. Magic, feeric. UNIC. Iubirea pentru mare și talentul pe care-l are de a-mi intra pe sub piele, a căpătat cote maxime. * Am deschis pagini de călătorie după un deceniu, pe același braț al Dunării. Jucătorul de șah se dăduse bătut. Intrase la ape, curgătoare. Într-un gol de scoică, cuvintele călăuzei șopteau: „nu vei mai vedea așa curând starea prin care vei trece azi!” Vacanțe într-un dicționar. |