Băusem o cană cu ceai de iasomie. Curioasă dar mai mult din politețe sorbisem o înghițitură, și-i testam parfumul întâi pe-o falcă, apoi pe alta. Atenție distributivă: 1. să nu cumva să-mi frig vârful limbii, 2. să las impresie că-mi place și 3. concluzie că 2 e chiar valabil. Garnisit cu puțină miere atât cât să-i personalizeze parfumul, și cu un biscuite lângă, se detașa fin de gustul cu care fusesem obișnuită. Surprinzător impulsul cu care m-am aventurat într-o zonă necunoscută. De obicei nu ieșeam din cutuma ceaiului de sunătoare cules împreună cu mama din pădurea Snagovului. Clasicul ceai din flori de sunătoare puse la uscat pe știrile din paginile ziarelor îngălbenite.
…Când rostea vorbe, blândețea-i însoțea fiecare silabă, glasul lui ațâța frisoane. Când vorbele tăceau, ochii rosteau sensibil în căutarea unui echilibru. Ploaia își încetase alergătura ei zăludă. Picături întârziate, coborau în șirag de pe acoperișul Pavilionului formând mărgeluțe de cristal pe fețele trandafirilor. Spărgându-se. Masa din Pavilion, odihnea două căni surate. Goale. Domnul Steinberg mi-a „vândut” pentru prima oară o cană cu aromă și parfum de iasomie, într-un ceai. O premieră pentru mine. Domnul Steinberg însuși, era o surpriză în premieră. -Am o nepoată…vârsta ta Deși așteptam povestea adevărată, po-vestea despre nepoată se agățase ștrengărește interesului meu. Poate cu un scop!? -Pot s-o cunosc? face parte din poveste ? Râsul lui răgușit (nu știu de ce) m-a făcut să-mi aduc aminte de cuvintele mamei: „Să nu stai de vorbă cu străini. Niciodată. E periculos”. -Bată-te norocul să te bată, de fată…hahaha…ai vorbit ca un detectiv. Țțț Ina, intuiția ta e bună! Periculos!? Domnul Steinberg!? Neeeh… -Și eu vin din aceeași poveste… -E o poveste veche sau proaspătă…? …iar nu aveam cuvintele în buzunar…iar mi-au sunat în cap (ca o sticlă împrăștiată-n cioburi pe podea) cuvintele mamei…râsul răgușit m-a făcut să roșesc. -E o poveste vie! Câțiva stropi rătăciți, dădeau poveștii ființă și formă muzicală. -Unde e…ăh…nepoata? Pauză. Ca la școală când sună clopoțelul de recreație și profesorul rămâne agățat împreună cu ideile. Mai bine-aș fi vorbit o tăcere, o frază a ochilor. -O aștept. Tre’ să vină…curând -A fost în vacanță? -Vine ÎN vacanță Un „în” cu euforie, cu durere de dor nestăvilit. O palmă de soare lumina vesel o statuie pitită după iederă. Iedera grădinii care împletea dantelă peste alei, mesteceni, câte o amforă…zidul casei vecine. Toată grădina era gătită-n dantelă verde crud. Într-o însuflețire l-am văzut zâmbind. Cumva, mă asocia nepoatei. Anevoie i-am furat un oftat pierdut, transpus în expresia mâinilor mele jucăușe. -Ce faci? -Decupez conturul statuii care strălucește De data asta și-a înfundat răsul îndesând și răgușeala. Amândoi eram în zone distincte, dar ale aceleiași zi, aceleiași clipe. Eram confortabili, unul cu povestea celuilalt. Deși fiecare voiaja într-un alt spațiu, ancoram în aceleași ape. -Îți place să desenezi? -…place să desenez în cuvinte colorate -Să scri, adică? -Câteodată…când sunt singură Revelația plăcerilor nevinovate. Nimeni nu aflase până atunci. Timiditatea bătea curajul de obicei, sau încrederea. De ce lui ? Nu înțelegeam, libertatea exprimării ce scăpase tuturor barierelor, vorbea o limbă străină. Natural din suflet, din gânduri. Pasiunile nu se dezvăluie…nu la vârsta mea. Pasiunile se simt și apoi se manifestă. Pasiunile adevărate au viață, trăiesc. Cu temei. -Îmi arăți și mie ce scri? Ce-am făcut? Trădare individuală. Reușise să-mi fure un adevăr pe care-l încuiasem în cutiuța secretelor. Caut să evadez dintr-o greșeală scăpată. Ce mai, gaa-făă! Aglomerație de diversiuni nedefinite. Am una, poate-mi iese… -Când vine nepoata? …terminați povestea până vine ea? I-am provocat râsul de care îmi era dor, acum neapărat. -Hahaha, Ina…hihi…cu tine omul nu se plictisește …mi-a ieșit -Asta-mi spune și bunicu’ Netezimea calmă a ochilor grăia într-o confirmare a vorbelor lui tataie : „ești o fată de ispravă” -Dacă mai vi la un ceai de iasomie! Cu dedicație pentru Corina, o poveste povestită la o cană cu ceai de iasomie. Acum, după…eoni, invitația o percep ca pe un pretext. La momentul trăirii, acceptam fără să poposesc la granița chibzuinței. Personajul misterios nepoata, putea fi pretextul. -Vin …când n-o ploua Palma soarelui o simțeam în păr, pe umeri. Îmi ardea tălpile, o simțeam până în suflet. Data viitoare eu voi bea o cană cu ceai de iasomie, lui ‘nea Ștain o să-i aduc una cu ceai din flori de sunătoare uscate. Fac un legământ rușinii : să nu-i spun cum le usucă mama O fi băut vreodată!? Îmi sugerase cu o abordare diplomată și o politețe la pachet să mă retrag civilizat, pe poarta descuiată. Nu s-ar fi întâmplat o asemenea catastrofă. Cămașa de noapte (obișnuiam să săr gardul în felul meu, unic) m-ar fi dat de gol bulevardului aglomerat. Pietonii ar fi vorbit limbajul semnelor din coate și al săgeții privirilor plecate din limbă de foc. -O iau pe scurtătură -Mda…să nu-ți agăți cămașa -Sunt obișnuită -Păi asta am spus și eu… Ca să nu-l uit, răsul lui mă conducea muzical către ieșirea doar de mine știută…și de el Un ochi de fereastră la etaj, cam solitară, îmi vorbea. Perdeaua pâlpâia ca o flacără ce se stinge. De-ale vântului, sau… Cu picioarele goale călcam subțire cristalele ploii, lăsând semne de prezență pe alee. Dând autografe. Am luat cu mine joia parfumată în iasomie, s-o pun la colecție. Într-o savoare. |