Într-un sfârșit de săptămână ne-am cunoscut, eu și Berta. Nea Ștain mă anunțase ziua în care avea să sosească nepoata din poveste. I-am cerut legământ să nu mă uite, și promisiunea smulsă alene l-a făcut să scoată o poză din buzunarul cămășii.
-O să vă înțelegeți bine, voi două! Intuiție bătrânească, de om cu oarece experiență interpretată prin limpezimea înțelepciunii. Mângâia pelicula minusculă în sincronul expresiilor. Cu ochii și cu palma mâinii stângi. Degetele coșcovite încercau să stăvileacă suspinul obrazului cu un accesoriu nostalgic al vremurilor apuse. Batista de un alb-imaculat personalizată în verde-turcoaz, era complice al sentimentelor scoase la iveală. Poza era una profesională relativ recentă, cred. Un portret color. M-am înțepenit cu privirea în ochii gri-verzui. Griul, o culoare rece, topită în verdele domol. Nu știu de unde gri, dar verdele definitiv venea de la el, bunicul rătăcit prin lume. Mi-a spus într-o mărturisire sinceră, că era singura lui nepoată. Era ca o declarație de iubire bunicească în lipsa ființei dragi. M-am bucurat că mi-a prezentat-o în prefață. Avantaj eu. Unicul, poate. Aveam în față fotografia unei fete de vârsta mea, cu o extinsă cunoaștere în culturi și civilizații. Altele decât cele românești. Mă rog, căt se poate asimila la vârsta respectivă. Eu nu călcasem înca nici o graniță din România, ea văzuse toată Europa. Rămâneau doar valorile cu semnul întrebării. Ceva ce urma să descopăr, singură. De la nea Ștain nu ciupisem mare lucru în sensul ăsta. Eu și Berta. Eu ardeleancă-munteancă. Ea danezo-germano-româno-evreică. Eu vorbeam româna-franceza, ea vorbea patru limbi. Aterizase joi dupămasă (ziua care mă însoțește peste tot) dar era dedicată familiei și apropiaților. Rude, neamuri, prieteni cunoștințe așteptau într-un alai bine închegat vizita fetei plecată în străinătățuri (mama Bertei) Gașca străzii sunase la ușă, veniseră să mă ia la o gargară. Serile ne adunam în jurul copacului ieșit dintr-un gard de curte la cinci case de a mea. Trotuarul suferise în urma aceluiași virus „crăpături de la rădăcini”. Dovadă că natura e mai puternică decăt…știm noi cine. Dacă mergeai cu capul în norii albi și pufoși, puteai să te rostogolești ușor din cauza umflăturilor în asfalt. Nouă ni se părea rustic și unic locul. Era spațiul nostru preferat. Acolo bătătoream și așterneam fără cenzură, bârfeli și intrigi de adolescență proaspătă. Am inventat o indispoziție (ce nu mă caracteriza în astfel de ocazii) și i-am lăsat să plece. Regretele urmau mai târziu în seară. M-am suit pe acoperișul pivniței în scopuri iscoditoare. Speram cu toată realitatea existențială, să pot sări gardul – era nedrept, joia trebuia să-mi aparțină doar MIE. Să mă strecor printre statui și iedera să-mi fie paravan, până la terasa din spatele sufrageriei. Am avut o tentativă răzleață, când clinchetul telefonului m-a bâțâit tare în papuci. Aveam inima în tâmple. Mi-a luat ceva eternitate până să-mi regăsesc sângele circulând normal prin vene. Abandonul a venit condus de coborârea întunericului. Vedeam doar umbre în mișcare conturate pe perdeaua din dantelă. Trăiam sentimentul că vizionam un film surdo-mut. Cu ‘ncetinitorul. …Noaptea a fost mai lungă ca de obicei. Nici visele nu s-au legat de pat. Dimineața, mama m-a trezit cu o mângâiere pe pletele prelinse la marginea patului. Dormisem foarte prost și dezordonat. Patul arăta ca după o bătaie cu perne. Mi-am adus aminte, eram în vacanță. Un mic dejun frumos mirositor, era deja pregătit pe farfurie. -Te-am trezit pentru că mai e puțin și vine prănzul, iar tu nici micul dejun nu l-ai luat. Aceasta era mama mea, iubitoare, grijulie, cu simțul esteticului, sofisticată uneori. Model de urmat! Limbile ceasului păreau inversate! -Și te-a cautat o fată. Berta!? Uimirea mea depășea nedumerirea din privirea mamei. -O cunoști? Dumicatul rămăsese între dinți și limbă, nodul din gât stătea să dea pe dinafară. -Eu și Berta… Nici musca nu mai bâzâia. -Tu și Berta? -Abia ne-am cunoscut O minciună smulsă cu forța din gânduri zvăpăiate. Mama nu știa că eu săr gardul la vecini. Nu era loc de sărit gardul. Nu azi. Mi-am pus o rochiță de vară, primii șlapi găsiți la intrare și am zbughit-o. Mi-am folosit picioarele într-o alegătură atletică până am dat colțul străzii spre bulevard. Bine ca mi-am pus frână singură. Un „nea Mitică’’ mai în lună decât mine, căra sarsanale care-l dezechilibrau și ocolul fetii în viteză l-ar fi pus la pământ. Câștigătorul esteee… L-am ocolit eu lipindu-mă de zid, ca să-i fac loc. Era pentru prima oară când intram în grădina vecină ca oficialii, pe poarta principală. Călcam cu pași de bebeluș ce abia învață să pășească. Înaintam pe alee mai ceva ca un hoț, târând după mine pași de melc. Împrumutasem ochi și urechi de pândar, să nu mă împiedic de cineva nedorit la vedere. M-am dus țintă la Pavilionul vinovat de toate. Știam că sunt așteptată. Instinct de scriitoare consacrată Conversația întreruptă făcea loc primirii cu fast. Am fost prezentate la modul cel mai convențional. Eu și Berta. Au urmat secundele percepției. Ne-am văzut și plăcut. Neformalist și necomplicat, copilăresc spre adolescente în devenire. Mi-a venit din nou în minte că eram în vacanță. Bucuria libertății în favoarea cunoașterii: eu și Berta. Nea Ștain jubila în ființă. Precum cănile cu ceai de iasomie, trei la număr, ce triumfau pe-o tavă argintată |